marți, 15 martie 2011

STRAINUL


                                                  STRAINUL
-poezie dedicata strainului care a poposit candva in viata mea-

"Cand tu esti curat, nu te poti lupta cu un om murdar, 
Folosind metodele lui, te vei murdarii si tu..."
"Daca cobori la cel ce nu te merita, te poti impiedica de el!


Si azi, iti voi spune adio, caci ai trecut prin viata mea,
Ca un hoinar, strain de lume,
Dar n-ai ramas, strain in ea...
Am fost o simpla ratacire, doar o distractie de moment,
O dulce, mare amagire,
Eu doar o proasta, tu un destept...
Eu mi-am dat sufletul din mine,
Si te-am iubit atat de mult,
Tu ai fost totul pentru mine,
Eu doar o frunza, si tu vant.
Mi-ai luat in adierea ta, si sufletul si inima,
Le-ai azvarlit, nu ti-a pasat,
Unde au cazut si s-au uscat...
Si azi iti voi spune adio,
Caci eu prea mult te-am asteptat,
Am plans atatea zile-n mine,
Dar tie tot nu ti-a pasat.
Si azi iti voi spune adio,
Caci ai intrat in viata mea,
Ca un strain, pribeag, hoinar,
Si te-ai jucat strain cu ea..
Si azi iti voi spune adio,
Caci sufletul meu e impacat,
De atata chin si suferinta,
De gelozie, a si uitat...
Si acum te rog, strain cum esti,
Pe ea, sa poti sa o iubesti...
Sa-i dai tu ei te rog, ce mie nu mi-ai dat,
S-o urci pe calul tau cel alb si innaripat,
Si sa pornesti cu ea, pe drumul fericirii,
Sa nu o parasesti, asa cum fac strainii...
Sa-i dai tu ei te rog, ce mie nu mi-ai dat...
Speranta de-a spera, ca vei fi minunat,
Si s-o iubesti asa, cum n-ai iubit nicicand,
Sa nu fi iar strain, si sa o lasi plangand!
Sa nu-i rapesti si ei, cum mi-ai rapit si mie,
Ani buni din viata mea, gandind numai la tine...
Si sa nu o lasi straina, in propria ei viata,
Sa-i lasi macar un strop, frantura de speranta..
Sa nu te porti cu ea, cum te-ai purtat cu mine,
Si de va fi sa pleci, s-o iei mereu cu tine!
E ultimul meu gand, si vreau sa-l intelegi,
Strainule strain, e timpul ca sa pleci,
Dispari din mintea mea, din inima ranita,
Intoarce-te acasa, in tara ta iubita!
Si nu mai poposi, hoinarule ce esti,
In inima pe care, n-ai ganduri s-o iubesti!
Si cainii hoinaresc si sunt straini si ei,
Dar ei stiu sa iubeasca, te poti baza pe ei!

sâmbătă, 12 martie 2011

INTREABA-TI SUFLETUL!

INTREABA-TI SUFLETUL!


Daca as putea sa scriu, acum cu sufletul, si nu cu mana, mintea sau cu ratiunea, cu siguranta ca, profunzimea cuvintelor mele ar echivala nemarginirea marii, si poate ca n-as reusi niciodata sa termin ce am inceput...am atatea pe suflet, atatea si atatea..mi-e sufletul atat de greu, de parca atarna de el Dumnezeu.  Nu reusesc niciodata sa-l descatusez, asa cum ar trebui, ba din contra, pe zi ce trece il condamn si mai rau, l-am inchis in inchisoarea ratiunii, caci a incercat mereu sa o corupa, s-o mituiasca, in favoarea inimii, devenind neputincios. 
Sufletul omului tanjeste sa creada, dar intelectul nu-i da voie, desi componente ale aceluiasi trup, intelectul si sufletul se vor razboii intotdeauna in polemici si disensiuni pentru dreptul la cuvant. 
Asa cum inima, are ratiuni, pe care ratiunea nu le cunoaste, sufletul nostru este asemenea apei: din cer se isca, la cer se suie, si iar se coboara catre pamanturi vesnic altfel. 
Sufletul nostru este ca orice buruiana, daca nu-i dai apa la timp, se vestejeste, si moare, adica-i piere dragostea si viata. Dar de cate ori nu am uitat oare, sa ne udam sufletele? De cate ori le-am lasat insetate si nefericite? De cate ori nu ne-am simtit sufletul murind, si de cate ori nu l-am resurscitat readucandu-l la viata?? Ranile sufletului se deosebesc de celelalte prin aceea ca, se acopera dar nu se inchid, mereu dureroase, mereu gata sa sangereze, cand le atingi, ele raman in inima vii si deschise...Sunt caderi ce ne inalta sufletul, dar ochii sunt prea inlacrimati ca sa vada asta...sunt rani adanci care lasa urme si cicatrici, sunt cuvinte flacari, care odata rostite pot modela destine, sunt oameni care odata varati in abisurile sufletului nostru odihnesc in el pentru totdeauna.
Unii ochi pot vedea pentru sufletele oarbe, dar sunt si unele suflete vazatoare ce pot deschide noi orizonturi unor ochi orbi. Si totusi?
Te-ai gandit vreodata, stimate cititorule, sa desenezi cu pensula insangerata a suferintei chipul sufletului tau? cati dintre noi vorbim cu sufletul nostru? pe cati dintre noi ii intereseaza pasurile si suferintele lui? Inima este intotdeauna tapul ispasitor al tuturor greselilor si suferintelor noastre, ea este mama tuturor ranitilor, si buretele de absortie al faradelegilor noastre, ale actiunilor inoportune si ale logicii de multe ori suferinde, de ce intotdeauna invinovatim inima pt nesabuintele noastre imbolnavindu-ne sufletul? sa nu uitam ca avem doar unul, unul singur, rasfrant in mii de atitudini trecatoare. 
De ce vorbim cu sufletul nostru si ii cerem parerea doar in momentul in care el se afla in agonie, si ghidati de veridicitatea proverbului romanesc: "nu mi-e frica de moarte, dar ma doare sufletul, sa parasesc viata, incercam sa-i anihilam durerea pentru moment?
De ce simtim mereu, ca in sufletul nostru, coabiteaza clandestin cineva?
Fara doar si poate, singura cetate care nu poate fi cucerita cu sila este sufletul omului, dar si odata cucerita aceasta cetate, este ruinata. Sufletul nostru este ca un tezaur, daca il golesti imediat, este ruinat, sunt oameni carora le permitem cucerirea sufletului nostru din prea multa dragoste si bunatate, fara sa ne dam seama defapt, ca tocmai ne-am condus sufletul sa-si scrie si rescrie singur istoria ruinarii lui. De cele mai multe ori, ochii dezvaluie puterea sufletului, acum depinde daca ei vad bine sau poarta ochelari, starile sufletesti care par a nu avea niciun motiv, au motivele cele mai adanci. 
La granita sufletului cu spiritul salasluieste un castel de energie pura, un magnetism divin, sufletele noastre sunt mereu legate de mainile lui Dumnezeu, legatura aceasta este indestructibila. La granita sufletului cu trupul, domnesc bataile inimii, uneori mai lente, alteori mai intense, depinde de trairile si motivatiile sufletului, exista un fior, care graviteaza in jurul aurei cristaline. 
Viata tine de biologic, de efemer, de trecator, in timp ce sufletul tine de eternitate, important este sa tinem mai mult la suflet, este mult mai greu sa avem grija de suflet, decat de trup, pe trup sau in trup durerea trece repede, in suflet si pe suflet durerea ramane, sau cel putin cicatricea ei, trupul tanjeste dupa ingrijiri fizice si superficiale, sufletul se hraneste cu sentimente profunde si frumoase, cu realizari si impliniri, si se simte intreg si complet doar alaturi de un alt suflet compatibil cu el, sufletul se simte bine si suflet cu adevarat, doar cand il imbracam in hainele dragostei fata de Dumnezeu. Trupul tanjeste dupa haine frumoase si scumpe, sufletul tanjeste dupa dragostea lui Dumnezeu, cea a aproapelui sau, si cea a unui suflet pereche. 
Este o competitie acerba intre trup si suflet, dar fara doar si poate, sufletul este stapanul si trupul slujitorul, sufletul este unica valoare a omului, el il face pe slujitor egal sufletului sau. 
Fructul esential al sufletului este adevarul, cel mai zelos suflet este acela care indeplineste cel mai fidel orice fapta din iubire curata. 
Lacrima este si ea, un diamant al sufletului, zamislit din contopirea lacrimii in suferinta.
Pot spune ca, sufletul meu, este ca o spirala eterna ce ma inradacineaza in infinit prin abisuri de lumina, sufletul meu isi schimba camasa de la o moarte la alta, moare de mai multe ori, si invie in decursul unei singure vieti, si totusi ramane scheletul, acelasi vestigiu al unei vieti mult prea scurte.
Sufletul omului nu poate gasi o scara catre Rai, doar prin frumusetea pamantului. Cand sunt lovite sufletele tari, ele nu sangereaza, ci lumineaza. 
Sufletul nostru este o urna, in care inchidem cenusa patimilor noastre stinse, in viata nimeni nu traieste din sufletul altuia, ci fiecare din sufletul lui. Sufletul nostru nu este limitat la corp, el este indisolubil legat de Dumnezeu. 
Sufletul meu este cheia cuvintelor, si poate ca in aceste momente scriu cu el, este un suflet pur, mare, adanc, incapator, care oglindeste in el trairi si sentimente de tot feluri, exceptand sentimentul de ura, ranchiuna si resentiment, un suflet care detesta sufletele perverse, caci un suflet pervers sub un aspect atragator imi provoaca mereu o dubla eroare. Daca ar privi in adancul sufletului meu, demonii ar ramane terifiati, uimiti de frumusetea lacasului sfant, unde salasluieste doar Dumnezeu. 
Ce am fi noi oamenii fara suflet? Prinsi intr-o viata materiala, lipsiti de calatoriile naostre de vis, de frumusetea sperantei, lipsiti de dragoste si de entuziasm, am deveni stersi, rigizi si reci...niste mecanisme anoste sau niste roboti incompleti.
Se spune ca, dupa furtuna intotdeauna cerul este senin, intotdeauna dupa furtunile sufletului, ca si dupa cele ale naturii invie flori, pe care le credeam moarte, caci speranta, intocmai ca si o pisica are intotdeauna mai multe vieti. Fiecare suflet, are o lumanare, un chibrit si o boare de vant, daca n-am vibra, ne-am stinge, ne-am stinge tacand tacerea pietrelor, pana cand ne-ar umple venind din adanc, zborul primei clipe fericite ale inimii de poet.
E greu de vorbit despre suflet, e greu de vorbit cu sufletul, e greu de vorbit despre inima si cu inima, e greu de vorbit despre lume si viata, dar numai vorbind, mai ne descatusam pentru moment sufletul incercat de firea lucrurilor, il mai scuturam putin, de praful cotidian al neimplinirilor si incercarilor de tot soiul.
Sufletul meu, este asemenea unui ocean, in care se varsa zilnic morile de vant, furtuna zilnica a diferitelor trairi si sentimete, ploaia de grindina a iubirilor pierdute si regretate, razele de soare ale aparentelor franturi de fericire, si glasul cerului preschimbat in sperante multicolore.
Sufletul imi este inundat si innecat zilnic de viata, iar corabia sufleului meu nu pluteste pe mari linistite, si pe valuri puternice si periculoase, si totusi, ea nu poate fi scufundata decat o singura data cu adevarat, o data...si bine. 
Nu stiu, in ce loc din lume, se afla sufletul meu, dar de maine merg sa-l caut: sa fie in Oceanul Atlantic, in Pacific, sau in cel Indian? Nu stiu...caci e hoinar ca vantul si imprevizibil ca viata, bun ca  painea calda, daca il pui la rana te faci bine, iar daca vrei sa-l ranesti, e atat de vulnerabil incat nu tre sa te chinui prea mult...
Striga sufletul in mine, sa nu fug de el, promitandu-mi ca nu va fugi nici el deocamdata de mine...si totusi...fiinta ma tine pe loc...daca as avea doar suflet, as fi departe acum!