Sa cred...

Sa cred ca fericirea e doar un simplu vis,
Menit ca sa-l aline pe cel slabit si trist?
Sa cred ca ea, e doar, o oaza de speranta,
Atunci cand doar mahnire, e toata viata noastra?
Sa cred ca suferinta, ne-a fost si ea sortita,
Sa ne intareasca atunci cand inima-i ranita?
Sa cred ca bucuria, e doar pentru moment,
Ca glasul ei suav e doar tacut si lent?
Sa cred ca pentru a avea o bucurie in viata,
Tre sa platim din plin, cu lacrimi vrerea noastra?
Sa cred ca bietul om, se roaga intreaga viata,
Sa fie fericit, dar singura speranta,
Sta in gandul lui puternic, de a-si dori ceva,
Iar fericirea-i ascunsa doar in dorinta sa?
Sa cred ca sanatatea e darul cel mai scump,
Al bietului sarman nascut pe acest pamant?
Sa cred ca ea-i virtutea cea mai nepretuita...
Si ca fara ea totul e risipa?
Sa cred ca si tristetea, durerea si pacatul,
Dezamagirea noastra si uneori si faptul,
Ca ne dorim atatea si atatea impliniri,
Ne fac ca sa ne pierdem si marile iubiri?
Ca uneori incercand, sa tot gasim ceva,
Noi pierdem ce-am gasit, si ce am putea afla...
Un lucru este cert: noi am distrus proiectul,
Lui D-zeu cel bun, cand ne-a facut portretul...
Sa cred ca uneori, tot ce ne dorim mai mult,
E doar un suflet cald, duios, gingas si bland?
Sa cred ca pentru a fi, mereu iubit, dorit,
Tre sa muncim o viata la caracterul nostru,
Sa-l potrivim cu cel al omului dorit
Dar uneori acela..e tot nemultumit!
Sa cred ca pentru o secunda, de liniste dorita,
Lovim un ceas sau doua in inima obosita?
Sa cred ca pentru a fi un om cu adevarat,
Ar trebui ca-n viata sa nu stim de pacat?
Sa cred ca uneori, poate-i de ajuns,
Sa ne rugam intruna, chiar de n-aflam raspuns?
Sa cred ca tot speranta, e darul cel mai bun,
Fara de care noi, am fi demult un scrum?
Sa cred ca pentru o clipa dorita de iubire,
De mangaieri, tandreturi si multa daruire,
Tre sa platim un pret, destul de scump, e drept
E sacrificiul nostru de a darui respect,
Tre sa platim si pretul de a-l iubi mai mult,
Pe cel ce ne raneste de multe ori prea mult?
Sa cred ca si necazul este menit cand vine,
Sa ne ridice atunci, cand ne-am lasat pe vine?
Sa cred ca totul in viata este socotit,
Ca tot ce misca in viata este harazit?
Eu cred ca si Pamantul, este obosit,
Dar inca nu prea-i arde de somn si de odihnit...
Eu cred ca doar sperand, iubind si iar iubind,
Rugandu-ne o viata la d-zeu iubit,
Noi implinim menirea proiectului gandit!
Sa nu uitam nicicand: SUNTEM DATORI CU O MOARTE
CACI SUNTEM ISTOVITI DE MARILE PACATE!