Fara doar si poate cand d-zeu a creat romanul sau numit "viata" sau filmul sau cu episoadele sale nemarginite numit "lume" sau "existenta", si-a asumat o mare responsabilitate caci toti actorii sau personajele sale, aveau sa-l deranjeze, sa-l implore mereu sa le ofere doar roluri bune, si oportunitatea de a fi doar personaje pozitive, dezamagitor as putea spune: nu exista asa ceva, caci viata nu este decat un lung sir de suferinte si dezamagiri, iar cei care incearca sa gaseasca o parte buna, nu fac altceva, decat sa se minta necontenit.
Hmm, zambesc, ce ar zice acum speranta daca m-ar auzii??? Poate ca nu a murit inca, dar e mai ascunsa in mine ca oricand, sper doar sa nu se ascunda undeva, de unde sa nu mai poata sa iasa, sau sa nu piara in lupta cu dezamagirea, suferinta sau pur si simplu cu natura imprejurarilor.
Daca s-ar cladi casa fericirii, cea mai mare ar fi cu siguranta sala de asteptare, oamenii ar sta la coada si s-ar calca in picioare si pentru doar cateva clipe de fericire, si totusi, ar astepta fericirea si schimbarea, asa cum asteapta cetateanul roman de rand, schimbari majore in bine din partea alesilor, si se aleg doar cu dezamagirea sau cu promisiuni desarte, care nasc la randul lor, alte dezamagiri. Fericirea se traieste doar de la o clipa la alta, intre ele baga intrigi viata, la ospatul fericirii nu ajungem niciodata cand trebuie, nu putem fi punctuali, ajungem fie prea devreme, fie prea tarziu, nu tuturor ne e dat dreptul de a putea zbura, dar multi dintre noi nu stim nici macar sa ne taram, sau pur si simplu nu mai putem sa o facem, insa uneori sa mergi pana la capat nu inseamna doar sa rezisti, ci sa te lasi dus, dar atunci ce ne facem, cand nu sunt valuri?
Se spune adesea ca daca ne dorim sa invingem o slabiciune nu trebuie s-o hranim, nu putem face insa acest lucru ca dorinta de a fi iubit, pentru ceea ce suntem, pentru noi insine, este o reflectare a inimii lui D-zeu, care se oglindeste in inima noastra, sa nu uitam ca el este regizorul, iar deciziile ii apartin in totalitate, iar noi trebuie sa respectam fisa postului oferit, pentru a nu fi concediati, si trebuie sa luptam cu dezamagirea, cu natura lucrurilor si a imprejurarilor nefaste pentru a nu ne da demisia...zambesc din nou, caci se pare ca speranta la auzul acestor cuvinte a tresarit in mine de bucurie, si totusi i-as spune ca este in pericol sa fie inghitita de dezamagire. Fiecare din noi avem dreptul la dezamagire, dar cei mai multi dintre noi abuzam de acest drept, si oamenii ne dau uneori vise, dar viata le spulbera, de multe ori despartirile au ceva din melancolia asfintitului, o blanda stralucire care ascunde in ea avertismentul intunericului, iar suferinta ne e mai grea in intuneric, caci nu ne putem fixa ochii pe nimic...
Increderea prea mare aduce de obicei o mare dezamagire, de multe ori ne dezamagesc pana si oamenii la care tinem sau am tinut cel mai mult, oameni de la care nu ne-am asteptat sa ne dezamageasca vreodata. Eu cred ca dezamagirea prin natura ei, este capabila sa ucida toate simturile bune ale unui om, nu cred sa existe o stare mai precara decat dezamagirea: pana si suferinta poate fi alinata, dar dezamagirea ramane, nu se vindeca niciodata, este incurabila, iar ea naste cu timpul noi dezamagiri, noi deziluzii, cand esti dezamagit de o persoana draga, simti cum ti se inchide sufletul si parca isi da duhul, simti cum totul iti devine dintr-o data indiferent, si cred ca un om indiferent este un om foarte trist si periculos, pentru ca nepasandu-i mai departe de ceea ce i se poate intampla, ajunge la momentdat sa-si bata joc de viata sa..., dezamagirea te face sa te simti ranit, dezgolit de suflet, trist, singur, neinteles, abatut, neconsolat, devi imun parca la fericire, iar fericirea ti se pare un cuvant strain, pe care oricat de mult te-ai straduit sa-l inveti, nu-l poti pronunta, sau il pronunti fara accent.
Este ingrozitor sa fi dezamagit in dragoste, este ingrozitor sa fi dezamagit de omul careia i-ai oferit totul, si aveai sa-i oferi in continuare, este dezamagitor sa constati ca cel de langa tine, nu este capabil sa vada dincolo de aparente, dincolo de invelisul fizic si material, si sa citeasca in inima ta, sa-ti vada puritatea sufletului, sa-ti simta blandetea inimii, sa traiasca profunzimea sentimentelor tale si sa constientizeze puterea fidelitatii de a-l pastra. E dezamagitor sa crezi in cuvintele de dragoste ale cuiva, spuse doar la intamplare, ca niste vorbe in vant, iar apoi sa fi silit sa-ti inveti inima sa fie tare, sa-i explici ce inseamna minciuna cuiva, si s-o inveti ca altadata sa nu mai intervina in treburile ratiunii, si sa-si vada de treaba ei, batandu-ti doar in piept.
E greu sa incerci sa fi fericit, e practic imposibil, caci toate incercarile de a face ceva pentru inima ta, se dovedesc in cele din urma a fi zadarnice, totul in viata asta ne duce la dezamagire, cu totii am fost, suntem si vom fi la momentdat dezamagiti, de ceva sau de cineva, nu putem lupta contra dezamagirii, nu avem suficienta putere, ea se va dovedi mereu invincibila, si va locui in viata noastra fara sa vrem, ne va spune mereu tare si raspicat: "daca voi nu ma vreti, eu va vreau"!
Iar plange speranta in mine, parca a fost cuprinsa pana si ea de dezamagire, mereu e slabita cand pomenesc de ea, dar ajutata mereu de credinta, incredere si timp, se incumeta la lupta grea dusa cu dezamagirea, e totusi curajoasa si puternica, chiar si pentru ca doar incearca sa o invinga, sau sa o potoleasca pentru moment.E ingrozitor cand dezamagirea devine la momentdat hainuta ta zilnica, cand te imbraca in uniforma cu ea, si nu mai vrea sa se dea jos dupa tine, e dureros sa constati atunci ca, speranta s-a schimbat intr-o haina scumpa sau intr-un diamant pretios, pe care n-o poti imbraca oricand, sau nu-l poti purta la orice, ci doar la anumite evenimente, e frustrant sa constati ca atunci cand te hotarasti sa pornesti la drum alaturi de cineva, pe meleagurile vietii, vrei sa pleci doar cu el, si strecori in bagajul tau, doar dragostea si speranta, dezamagirea te urmareste si te prinde din urma, mai repede decat ti-ai fi imaginat...chiar daca nu a fost invitata sa-ti fie tovarasa de calatorie.
Dezamagirea naste ura, iar ura este distrugatoare, dezamagirea ucide speranta, iar daca nu mai exista nici speranta, chiar ca nu mai poate exista nimic, speranta trebuie intotdeauna sa moara ultima, caci atunci cand moare prima, totul e pierdut.
Multi ar zice ca in aceste momente sunt o pesimista convinsa, sau o depresiva in toata regula citind aceste randuri, ei bine nu este asa, orice om are momente bune si mai putin bune, azi insa sunt in cele mai putin bune, si am decis sa-mi omor si sa ingrop urma de optimism ramasa, n-o fac insa de buna voie, si iar impinsa de imprejurari.
Am observat ca in viata daca nu avem nevoie de ceva, si nu ne dorim acel ceva, intotdeauna se gaseste din belsug, asa se intampla si cu dezamagirea, nu o dorim dar o gasim pe toate drumurile, e chiar gratuita...si mereu striga in urma noastra ironizandu-ne in cinismul sau sa-i tot zicem mamei:
"Mama mi s-a intamplat o mare nenorocire, mai naste-ma o data!'
Daca traiti vremuri grele, amintiti-va ce face inteleptul: isi cauta un refugiu, unde rabdator asteapta zorii!
Mare dreptate ai...
RăspundețiȘtergere